Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela... Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar şi pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii despre pocăinţă

 "Dumnezeu", "nemurirea sufletului", "pocăinţa", "dincolo" - fără excepţie, concepte cărora nu le-am dedicat niciodată atenţie sau timp; nici măcar când eram copil. Probabil n-am fost niciodată destul de copilăros pentru ele. Nu cunosc, sub nicio formă, ateismul ca un rezultat; chiar mai puţin, ca un eveniment: este un aspect de la sine înţeles pentru mine, din instinct. Sunt prea înclinat spre a cerceta şi a pune la îndoială, prea exuberant pentru a suporta vreun răspuns grosier. Dumnezeu este un răspuns grosier, o nedelicateţe împotriva noastră, a gânditorilor - în fond doar o interdicţie grosieră pentru noi: "Să nu gândeşti!".

 Cu crucea-n spate, spre Golgota

Bătut, scuipat, batjocorit
Iisus, Care-a zidit făptura
De om se lasă răstignit.

Zdrobitul trup, cumplit Îl doare
Îl arde fruntea-nsângerată
Dar El e copleşit de milă
Pentru mulţimea-ntărâtată.

Iar în nedreapta-I pătimire
Se roagă Tatălui Ceresc
Ca să le ierte rătăcirea
Celor ce azi Îl osândesc.

Şi de atunci, de peste veacuri,
La fel de cruzi şi de haini,
Noi Îl mai răstignim o dată
Şi-L mai încununăm cu spini.

Dar, dă-ne Doamne, vindecare
Cum ai făcut cu slăbănogul;
Şi scrie-n cartea vieţii noastre
Cu îndurare, epilogul!

Şi curăţaţi prin pocăinţă,
De răutăţi şi de păcat
Să ne-adunăm cu bucurie
Cântând:"Hristos a înviat!"