In data de 6 ianuarie 1931 binecuvantarea Domnului se revarsa in casa sotilor Gheorghe si Maria prin nasterea celui de al patrulea copil Vasile.Urmeaza scoala primara in satul natal fiind premiant,tatal lui moare pe front iar el ramane ajutor al mamei sale grav bolnava si ea, pleca apoi in armata unde are un comportament excelent si este avansat in grad.A trecut perioade grele luptand si cutreerand zile intregi prin santuri cu tot ceea ce insemna echipament radio.La varsta de 24 de ani se casatoreste cu Victoria o tanara de 16 ani dintr-o familie bogata.Renunta la functia din armata ramanand alaturi de familie.Domnul il va binecuvanta cu un baiat si o fata,cu care se va mandri semanandu-i prin faptul ca au iubit invatatura si au avut rezultate onorabile.
O incercare grea va veni peste casa acestor doi cand fiul lor se va stinge in floarea vietii,dupa o lunga si grea suferinta moare in ziua de 24 decembrie,de la ei stiu urmatoarele amintiri:,,Mama mea spunea: ,,era tarziu de acum, tata era epuizat de durere,statea ruganduse deasupra lui dar pana la urma sa stins,colindatorii se auzeau trecand pe ulita iar la noi era doliu si Gheorhita pus in sicriu,asa a petrecut prima zi de Craciun,toate trei zile a fost un cosmar durerea n-ea macinat.Erau socati toti[...]
Am dus in pamnt spre odihna mortii singurul meu frate si sigurul lor baiat,din acel moment viata noastra sa schimbat total.Stau uneori si ma gandesc oare cum au putut trece peste atata durere,cum de au reusit apoi imi amintesc de vorbele lui,,Cel mai mare dar a fost ca Dumnezeu a fost alaturi de mine si de familia mea"."
A urmat apoi zile de munca la colectiv era sef de echipa si cel care tinea contabilitatea terenurilor.Era un om energic,muncea mult si iubea mult familiaA fost cercetat de politie,chemat de nenumarate ori la prefectura,de ce toate astea,pentru faptul ca era crestin si iubea biserica .Suferea pentru necredinta celor din jur si incerca mereu sai indrepte de la pacat.Nimenu nu esea de la el fara sa-si fi gasit rezolvare la ceea ce a intrebat.Milostenia impletita cu smerenia si postul ii umpleu sufletul de binecuvantari si intarire.Boala si suferinta nu l-au ocolit,incercari nenumarate au lovit in corabia vietii lui dar optimismul si credinta l-au ajutat sa le treaca.
Eu l-am cunoscut pe acest om dat faptului ca sunt nepoata lui de la fiica.De mic copil am crescut in casa lor iubind mult locul acela si pe ei.Mama mea a plecat de mica de acasa iar dupa ce sa casaorit cu tata au ramas in oras,pentru a putea face noua un viitor.Eram alipita de bunicul meu trup si suflet pentru mine el era totul.Centrul meu de copil sa format in jurul lui,nu-mi doream decat sa-l vad venind de la treaba din gospodarie si sa-mi spuna povesti.Am venit apoi in oras la scoala si nu am mai putut sta mereu la ei,am suferit mult despartirea aceea a fost grea desi ii vedeam mereu la sfarsit de saptamana.Am crescut si acum nu eram singura,familia mea sa inmultit,fiind 6 frati.Am continuat sa-l iubesc cu toata fiinta mea si ii ascultam mereu sfaturile.Am trait aproape de el,stateam mereu cu el la masa,nu manca pana nu ma vedea ca sunt si eu,nu se culca pana nu ma vedea pusa la locul meu,asa era el pentru noi nepotii.Anii au trecut cu bine cu greu sau scurs brazdand viata mea.La varsta de 12 ani am ingropat pe tata,bunicul meu a spus ca si-a ingropat al doilea fiu,el a ramas pentru noi ca tata.Am suferit enorm dar inima mea era fericita ca il aveam pe el.
Avea o memorie uimitoare,stia pe derost carti intregi nu mai spun Biblia,iti spunea trimiterea apoi continua cu versetul.Nu am avut norocul lui dar il ascultam ore in sir si nu ma plictiseam voiam sa nu mai termine nici o data.Anii l-au incaruntit,eu am crescut si distanta sa creat,scoala,servici totul ma facut sai vad tot mai rar.Lipsa lor era o rana grea pentru sufletul meu.
Sfaturile lui m-au ajutat mereu,decizii luate bine, doar datorita lui.Am ajuns acum sa privesc in urma si sa ma intreb cum arata viata mea daca nu ma binecuvanta Dumnezeu cu o asa familie.
Toata fericirea mea toata bucuria si speranta mea a luat sfarsit atunci cand printr-un telefon bunica mea ne-a anuntat ca se simte rau bunicul.A urmat zile de cosmar pentru mine,iar pentru el o lupta groaznica cu suferinta.In urma unui accident vascular a ramas paralizat la pat,si in mai putin de o saptamana Domnul la luat acasa. .Atunci am simtit ca jumatate din mine sa rupt nu mai sunt ceea cea am fost inainte,viata mi sa schimbat radical.Cand cel mai tare stalp al temeliei cade atuci tot ceea ce ai cladit se duce.Sfaturile si invatatura sa a ramas speranta cu care mai traiesc,iar faptul ca bunica mea mai este merg mai departe,numai ca cel mai drag suflet nu mai este.Nu mai am fericirea din nainte nu mai am optimism ci doar urmez ceea ce el a cladit in mine.
Acum el se odihneste alaturi de cei dragi lui,iar eu nu mai pot face nimic,ma lupt cu aceea durere nebuna care nu ma mai lasa in pace,cu acel dor ce te macina pe zi ce trece.As dori sal intreb cea ce nu stiu dar nu-mi mai raspunde,mi-e greu sa fac pasi cand stiu ca nu mai am la cine sa cer ajutor.Mi-e greu sa privesc viitorul fara el,mi-e groaza sa mai merg inainte desi incerc sa fac ceea ce el mia cerut, sa traiesc fericita chiar daca el nu va mai fi .Oare voi reusi sa trec peste bariera din viata asta, sau macar sa mai privesc cum priveam inainte toate planurile.Poate voi merge inainte dar mereu voi pune in fata ceea ce a mai ramas din el in mine ,doar asa il voi tine viu in mintea mea.
Am nadejdea ca Domnul la primit acasa si ca-l voi revedea cand Domnul va randui <<Ne vom revedea odată, Lângă Domnul când vom fi , Şi de-acolo niciodată Nu ne vom mai despărţi.>>.
Cad cu toata fiinta mea in fata Crucii Mantuitorului si ma rog sa duca sufletul robului sau in loc luminat,in loc de verdeata iertandu-i toate cate a gresit in aceasta lume.Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu