Să vă binecuvânteze, dragii mei, în veci iubirea,
Facă Domnul să vă fie ea de-a pururi moştenirea.
Să vă fie hrana voastră, să vă fie băutura,
Să vă fie întotdeauna şi răcoarea, şi căldura,
Să vă fie perna nopţii de odihnă minunată,
Şi ogorul muncii voastre, şi sămânţa semănată,
Şi recolta ostenelii, şi răsplata ei deplină,
Să vă fie pururi umbră şi de-a pururea lumină,
Să vă binecuvânteze şi amurgul, şi aurora,
Domnul să v-o dăruiască fericită tuturora.
Mulţumesc de orice dată când vă amintiţi de mine,
Şi de gândurile voastre, toate de iubire pline.
Văd în orice faptă a voastră şi de fiecare dată
Duioşia şi frum’seţea de iubire adevărată.
Părtăşia fericită a aceleaşi credinţe
Gata la aceleaşi jertfe, pentru aceleaşi năzuinţe.
Şi-nţelegerea înaltă, care numai Duhul poate
S-o descopere în taina unor cugete curate,
Pentru preţul, pentru rostul jertfei pururi necesare
În lucrarea mântuirii sufletelor din pierzare.
N-a fost niciodată altfel, pe Gologota însângerată,
Dragostea sub cea mai-naltă formă, jertfa-i arătată.
Căci n-a fost o mai înaltă formă în care să se arate
Adâncimea şi-nălţimea dragostei nemăsurate.
Şi noi n-am fi aflat altfel unde am fost şi-n ce pierzare
Dacă am fi rămas aceiaşi după aşa răscumpărare.
De atunci aceasta-i calea, fiecare biruinţă
Cere preţul ei de jertfe, de dureri, de umilinţă.
Şi cu cât amploarea luptei şi-ai izbânzii e mai mare,
Cu atât mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.
Nu-n același timp sunt date, nici la fel nu-s totdeauna,
Însă în vreun fel se cere, fiecare să dea una.
Sunt chemaţi s-aducă jertfă în vreo formă toţi aceia
Ce-o iubesc, şi-n măsura contopirii cu ideea.
Unora se cere jertfă, osteneli şi dăruire
Altora-s cerute lacrimi, rugăciune şi slujire.
Dar sunt unii puşi să aducă jertfa vieţii personale
Cea mai-naltă dintre toate, cea mai grea şi aspră cale.
Rugul, jertfa, chinul, moartea, ce cuvinte-nfricoşate,
Însă trebuie, se cere, fără aceasta nu se poate.
Astfel veţi putea-nţelege de ce trebuie să fie
Unii întristaţi, ca alţii să aibă-n schimb o bucurie,
De ce trebuie ca unii să aibă mâinile legate
Pentru ca să poată alţii, să lucreze-n libertate,
De ce trebuie ca singuri să stea unii-n depărtare
Pentru ca ceilalţi să aibă har mai mult în adunare.
Şi cu cât pentru o lucrare e mai multă jertfă dată,
Cu cât jertfa-i mai totală, şi cu cât e mai curată,
Şi cu cât e de iubire şi dureri mai mistuită,
Cu atâta-i mai plăcută, cu atâta-i mai primită,
Şi cu-atâta va atrage după ea un har mai mare,
Peste câmp întins de lucru şi de luptă din lucrare.
Jertfă, ce cuvânt, ce taină cutremurător de mare,
N-o rostiţi cu uşurinţă, n-o chemaţi cu nepăsare
N-o doriţi prea mult, n-o cereţi prea grăbit că nu-i ușoară.
Mii de doruri sunt în suflet care nu doresc să moară,
Mii de rădăcini viaţa în fiinţa noastră are.
Lupta-i supraomenească, crâncenă şi-ngrozitoare.
Mulţi ajunşi sub rugul jertfei, tremurând privesc Calvarul,
Câţi pot oare să-i suporte flăcările arzând şi jarul?
Câţi pot suporta-n tăcere demn şi-nalt sacrificarea,
Pentru ca să fie asemeni preţul cu răscumpărarea?
Cine n-are aici dorinţe cu nădejde de-mplinire,
Spre a putea fără regrete să se ducă la jertfire?
Pentru câţi e mai înaltă, mai presus acea chemare
Care cere categoric totul fără ezitare,
Decât setea de viaţă, decât lucrurile scumpe,
De la cari cu atâta trudă sufletul se poate rupe?
Dacă atunci sub vechea stare, când slujeau cerinţei Legii,
Jertfe nedesăvârşite apăreau ca sacrilegii.
Dacă se alegea făptura, cea fără cusur şi pată
Ca să fie la-nălţimea pentru care-i destinată.
O, cu atât mai mult acuma, jertfa după noua Lege
N-o mai poate alege omul, însuşi Dumnezeu o alege.
Nu după omeneşti criterii, nici pe merite aparente,
Ci după cu totul alte tainice considerente.
Şi fiindcă pe măsura unei astfel de cerinţe
Într-un imn desăvârşirea nu sunt pe pământ fiinţe.
Destinându-şi-le jertfe însuşi El le curățește.
El fiind Cel care aduce, El fiind Cel ce primeşte.
Căci doar El e-n stare o jertfă să dea astfel curăţită
Încât ea să corespundă şi să poată fi primită.
Iată atunci aici e rostul, flăcării mistuitoare
Care trebuie să facă slujba cea curăţitoare,
Care trebuie sa ardă până la străfund fiinţa
Ca să poată face jertfa deopotrivă cu cerinţa.
Şi fiindcă atâta zgură încă în aur se găseşte,
Trebuie ca el să ardă până când se lămureşte.
Arderea aceasta în lupte, zvârcoliri şi suferinţă
Îi drum greu, pe care nimeni n-a trecut cu uşurinţă.
Dar există în lucrarea asta de purificare
Un hotar la care chinul şi durerea îţi dispare.
Este un hotar la care încetează în totul firea,
Încetează mărginitul, începând nemărginirea.
Simţurile pier acolo, piere orice raţiune
Înghiţită de lumină, strălucirea le supune.
Nu mai sunt dorinţi, nici temeri, sentimente şi obligaţii,
Piere orice noţiune de afecţiuni, de timp, de spaţii,
Piere tot cum niciodată n-ar fi fost nici amintirea
Şi-ţi rămâne numai una, una singură, iubirea.
De-atunci piatra nu răneşte, de-atunci cuiul nu mai doare,
Nu dor pumnii, nu ard spinii, toate, toate sunt ușoare.
Nu dor oasele zdrobite, ţi se pare că-s străine,
Străină-ţi pare carnea ruptă, ruptă fără să suspine,
Şi străin îţi pare lutul care-ţi închidea făptura
Mai degrabă aştepţi să ardă ca să-i cadă legătura.
Simţi cum pierde greutatea, simţi cerească uşurare
Simţi o tot mai fericită şi măreaţă transformare.
Dacă mai revii pe lume iarăşi după această stare,
Curăţită-n suferinţă, faţa ta-i strălucitoare.
Căci acolo sus pe munte, aşteptând supus tăierea,
Preţul a fost dat, chiar dacă n-a mai trebuit junghierea.
Prin totala resemnare şi acceptarea jertfirii,
Prin deplina dăruire, prin supunerea iubirii,
Prin senina renunţare, la viaţă şi la toate,
Tu plătita-i preţul morţii, restul-i fără însemnătate.
Coborând-napoi Calvarul luminată-ţi va fi faţa,
Întâlnirea cu vecia ţi-a desăvârşit viaţa.
Pentru restul de trăire porţi pecetea nemuririi,
Mai trăieşti ca mărturie a-ndurării şi iubirii.
Îndurării şi iubirii viaţa ce-o mai ai e dată,
Altfel înţelege viaţa cel care a murit odată
Şi-altfel înţelege moartea cel ce mai trăieşte iară’
Ştie ce-i deşertăciune şi cunoaşte ce-i comoară.
Şi cu orice rând de oameni, cât va fi pe lume Harul
Necesară va fi jertfa, necesar va fi Calvarul.
Urmând calea marei jertfe şi-nmulţind răscumpăraţii,
Se impune un preţ de jertfă fiecărei generaţii.
Altora urmând noi astăzi calea ce de sânge-i udă
Secerăm cântând ogorul semănat de ei cu trudă.
Şi la rândul nostru-n lacrimi facem slujba semănării,
Ca să aibă alţii-n urmă bucuria recoltării.
Căci mereu aceasta-i calea, fiecare biruinţă
Cere preţul ei de jertfe, de dureri, de nevoinţă.
Şi cu cât amploarea luptei şi a izbânzii e mai mare,
Cu atât mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.
Şi invers, cu cât mai mare şi mai scumpă-i jertfa dată,
Cu atât lucrarea-ntreagă e mai binecuvântată.
Te rugăm, Isuse, Doamne, dăruieşte turmei Tale
Har şi binecuvântare şi-ajutor pe-a jertfei cale.
Dă-i tu suflete de jertfă, suflete de rugăciune,
Curăţia şi lumina fă mereu s-o încunune.
Şi dă-i suflete sfinţite, ca să poată fi în stare
Să-Ţi dea jertfa necesară când o ceri pentru lucrare,
Ca să meargă turma-Ţi sfântă din putere în putere
Săvârşind cu bine slujba care voia Ta o cere.
Domnul să vă dea şi vouă dragii mei la toţi tărie
Partea care vă revine s-o împliniţi cu bucurie.
Zi de zi făcând lucrarea, mai plăcută, mai frumoasă,
Să urcaţi fără abateri pe cărarea cunoscută.
Şi cât nu se cere altfel să-I daţi jertfe de iubire
Ostenind pentru izbânda operei de mântuire.
Iar dacă v-ar cere Domnul, să puteţi să-I daţi jertfirea,
Şi sub cea mai-naltă formă, pentru slava Lui, jertfirea.
Facă Domnul să vă fie ea de-a pururi moştenirea.
Să vă fie hrana voastră, să vă fie băutura,
Să vă fie întotdeauna şi răcoarea, şi căldura,
Să vă fie perna nopţii de odihnă minunată,
Şi ogorul muncii voastre, şi sămânţa semănată,
Şi recolta ostenelii, şi răsplata ei deplină,
Să vă fie pururi umbră şi de-a pururea lumină,
Să vă binecuvânteze şi amurgul, şi aurora,
Domnul să v-o dăruiască fericită tuturora.
Mulţumesc de orice dată când vă amintiţi de mine,
Şi de gândurile voastre, toate de iubire pline.
Văd în orice faptă a voastră şi de fiecare dată
Duioşia şi frum’seţea de iubire adevărată.
Părtăşia fericită a aceleaşi credinţe
Gata la aceleaşi jertfe, pentru aceleaşi năzuinţe.
Şi-nţelegerea înaltă, care numai Duhul poate
S-o descopere în taina unor cugete curate,
Pentru preţul, pentru rostul jertfei pururi necesare
În lucrarea mântuirii sufletelor din pierzare.
N-a fost niciodată altfel, pe Gologota însângerată,
Dragostea sub cea mai-naltă formă, jertfa-i arătată.
Căci n-a fost o mai înaltă formă în care să se arate
Adâncimea şi-nălţimea dragostei nemăsurate.
Şi noi n-am fi aflat altfel unde am fost şi-n ce pierzare
Dacă am fi rămas aceiaşi după aşa răscumpărare.
De atunci aceasta-i calea, fiecare biruinţă
Cere preţul ei de jertfe, de dureri, de umilinţă.
Şi cu cât amploarea luptei şi-ai izbânzii e mai mare,
Cu atât mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.
Nu-n același timp sunt date, nici la fel nu-s totdeauna,
Însă în vreun fel se cere, fiecare să dea una.
Sunt chemaţi s-aducă jertfă în vreo formă toţi aceia
Ce-o iubesc, şi-n măsura contopirii cu ideea.
Unora se cere jertfă, osteneli şi dăruire
Altora-s cerute lacrimi, rugăciune şi slujire.
Dar sunt unii puşi să aducă jertfa vieţii personale
Cea mai-naltă dintre toate, cea mai grea şi aspră cale.
Rugul, jertfa, chinul, moartea, ce cuvinte-nfricoşate,
Însă trebuie, se cere, fără aceasta nu se poate.
Astfel veţi putea-nţelege de ce trebuie să fie
Unii întristaţi, ca alţii să aibă-n schimb o bucurie,
De ce trebuie ca unii să aibă mâinile legate
Pentru ca să poată alţii, să lucreze-n libertate,
De ce trebuie ca singuri să stea unii-n depărtare
Pentru ca ceilalţi să aibă har mai mult în adunare.
Şi cu cât pentru o lucrare e mai multă jertfă dată,
Cu cât jertfa-i mai totală, şi cu cât e mai curată,
Şi cu cât e de iubire şi dureri mai mistuită,
Cu atâta-i mai plăcută, cu atâta-i mai primită,
Şi cu-atâta va atrage după ea un har mai mare,
Peste câmp întins de lucru şi de luptă din lucrare.
Jertfă, ce cuvânt, ce taină cutremurător de mare,
N-o rostiţi cu uşurinţă, n-o chemaţi cu nepăsare
N-o doriţi prea mult, n-o cereţi prea grăbit că nu-i ușoară.
Mii de doruri sunt în suflet care nu doresc să moară,
Mii de rădăcini viaţa în fiinţa noastră are.
Lupta-i supraomenească, crâncenă şi-ngrozitoare.
Mulţi ajunşi sub rugul jertfei, tremurând privesc Calvarul,
Câţi pot oare să-i suporte flăcările arzând şi jarul?
Câţi pot suporta-n tăcere demn şi-nalt sacrificarea,
Pentru ca să fie asemeni preţul cu răscumpărarea?
Cine n-are aici dorinţe cu nădejde de-mplinire,
Spre a putea fără regrete să se ducă la jertfire?
Pentru câţi e mai înaltă, mai presus acea chemare
Care cere categoric totul fără ezitare,
Decât setea de viaţă, decât lucrurile scumpe,
De la cari cu atâta trudă sufletul se poate rupe?
Dacă atunci sub vechea stare, când slujeau cerinţei Legii,
Jertfe nedesăvârşite apăreau ca sacrilegii.
Dacă se alegea făptura, cea fără cusur şi pată
Ca să fie la-nălţimea pentru care-i destinată.
O, cu atât mai mult acuma, jertfa după noua Lege
N-o mai poate alege omul, însuşi Dumnezeu o alege.
Nu după omeneşti criterii, nici pe merite aparente,
Ci după cu totul alte tainice considerente.
Şi fiindcă pe măsura unei astfel de cerinţe
Într-un imn desăvârşirea nu sunt pe pământ fiinţe.
Destinându-şi-le jertfe însuşi El le curățește.
El fiind Cel care aduce, El fiind Cel ce primeşte.
Căci doar El e-n stare o jertfă să dea astfel curăţită
Încât ea să corespundă şi să poată fi primită.
Iată atunci aici e rostul, flăcării mistuitoare
Care trebuie să facă slujba cea curăţitoare,
Care trebuie sa ardă până la străfund fiinţa
Ca să poată face jertfa deopotrivă cu cerinţa.
Şi fiindcă atâta zgură încă în aur se găseşte,
Trebuie ca el să ardă până când se lămureşte.
Arderea aceasta în lupte, zvârcoliri şi suferinţă
Îi drum greu, pe care nimeni n-a trecut cu uşurinţă.
Dar există în lucrarea asta de purificare
Un hotar la care chinul şi durerea îţi dispare.
Este un hotar la care încetează în totul firea,
Încetează mărginitul, începând nemărginirea.
Simţurile pier acolo, piere orice raţiune
Înghiţită de lumină, strălucirea le supune.
Nu mai sunt dorinţi, nici temeri, sentimente şi obligaţii,
Piere orice noţiune de afecţiuni, de timp, de spaţii,
Piere tot cum niciodată n-ar fi fost nici amintirea
Şi-ţi rămâne numai una, una singură, iubirea.
De-atunci piatra nu răneşte, de-atunci cuiul nu mai doare,
Nu dor pumnii, nu ard spinii, toate, toate sunt ușoare.
Nu dor oasele zdrobite, ţi se pare că-s străine,
Străină-ţi pare carnea ruptă, ruptă fără să suspine,
Şi străin îţi pare lutul care-ţi închidea făptura
Mai degrabă aştepţi să ardă ca să-i cadă legătura.
Simţi cum pierde greutatea, simţi cerească uşurare
Simţi o tot mai fericită şi măreaţă transformare.
Dacă mai revii pe lume iarăşi după această stare,
Curăţită-n suferinţă, faţa ta-i strălucitoare.
Căci acolo sus pe munte, aşteptând supus tăierea,
Preţul a fost dat, chiar dacă n-a mai trebuit junghierea.
Prin totala resemnare şi acceptarea jertfirii,
Prin deplina dăruire, prin supunerea iubirii,
Prin senina renunţare, la viaţă şi la toate,
Tu plătita-i preţul morţii, restul-i fără însemnătate.
Coborând-napoi Calvarul luminată-ţi va fi faţa,
Întâlnirea cu vecia ţi-a desăvârşit viaţa.
Pentru restul de trăire porţi pecetea nemuririi,
Mai trăieşti ca mărturie a-ndurării şi iubirii.
Îndurării şi iubirii viaţa ce-o mai ai e dată,
Altfel înţelege viaţa cel care a murit odată
Şi-altfel înţelege moartea cel ce mai trăieşte iară’
Ştie ce-i deşertăciune şi cunoaşte ce-i comoară.
Şi cu orice rând de oameni, cât va fi pe lume Harul
Necesară va fi jertfa, necesar va fi Calvarul.
Urmând calea marei jertfe şi-nmulţind răscumpăraţii,
Se impune un preţ de jertfă fiecărei generaţii.
Altora urmând noi astăzi calea ce de sânge-i udă
Secerăm cântând ogorul semănat de ei cu trudă.
Şi la rândul nostru-n lacrimi facem slujba semănării,
Ca să aibă alţii-n urmă bucuria recoltării.
Căci mereu aceasta-i calea, fiecare biruinţă
Cere preţul ei de jertfe, de dureri, de nevoinţă.
Şi cu cât amploarea luptei şi a izbânzii e mai mare,
Cu atât mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.
Şi invers, cu cât mai mare şi mai scumpă-i jertfa dată,
Cu atât lucrarea-ntreagă e mai binecuvântată.
Te rugăm, Isuse, Doamne, dăruieşte turmei Tale
Har şi binecuvântare şi-ajutor pe-a jertfei cale.
Dă-i tu suflete de jertfă, suflete de rugăciune,
Curăţia şi lumina fă mereu s-o încunune.
Şi dă-i suflete sfinţite, ca să poată fi în stare
Să-Ţi dea jertfa necesară când o ceri pentru lucrare,
Ca să meargă turma-Ţi sfântă din putere în putere
Săvârşind cu bine slujba care voia Ta o cere.
Domnul să vă dea şi vouă dragii mei la toţi tărie
Partea care vă revine s-o împliniţi cu bucurie.
Zi de zi făcând lucrarea, mai plăcută, mai frumoasă,
Să urcaţi fără abateri pe cărarea cunoscută.
Şi cât nu se cere altfel să-I daţi jertfe de iubire
Ostenind pentru izbânda operei de mântuire.
Iar dacă v-ar cere Domnul, să puteţi să-I daţi jertfirea,
Şi sub cea mai-naltă formă, pentru slava Lui, jertfirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu